Lucian incerca mereu sa construiasca un zid in jurul viselor ei. Se apucase de fumat doar ca sa-i stea prin preajma in alea cinci minute, erau oazele in care se puteau refugia doar ei ca sa vorbeasca despre orice si sa uite sa se intoarca la ceilalti.
Cu toate ca o rugase, la inceput ea uita sa-i faca vreun semn. Pleca singura, iar la intoarcere Lucian o intampina c-o privire piezisa si mormaia printre dinti “ai fost fara mine…”, ea se scuza incurcata “am fost la baie”, pe el il pufnea rasul “nu conteaza, trebuia sa ma iei si pe mine!”
Ei ii placea sa se apere singura, pentru c-o facea cu haz si cu argumente neasteptate si era rezistenta la mai toate metodele de spalare a creierului, atacurile, rautatile. Cu toate astea, el ii lua mereu apararea de parca ar fi simtit ca sub firea rebela s-ar putea ascunde un Randle Patrick McMurphy in varianta feminina, de parca s-ar fi temut sa nu apara de pe undeva o Nurse Ratched care sa vrea s-o niveleze, s-o supuna si sa-i taie visele, gandurile, panglicile, mingile. Mereu ii spunea sa plece de-acolo, inainte ca mediul acela de oameni care se trezesc luni cu greata si asteapta vinerea de parca n-ar avea la ce sa se gandeasca-ntre timp s-o otraveasca fara intoarcere.
Cand a spulberat-o pe femeia aceea cu un suierat “tu nu esti in stare nici sa vorbesti cu ea, nu-nteleg de ce crezi ca te-ai putea certa cu ea”, nimeni n-a ripostat, n-au gasit necesar sa-l critice sau sa-l tempereze, erau obisnuiti ca el sa se puna zid viselor ei.
alexandru tomescu, razvan suma si horia mihail au demonstrat ca pot canta muzica clasica si-n hanorac si tenisi, atat de convingator incat la pauza mi-am propus sa ma strecor pe-un locusor pe care-l devorasem din priviri in prima parte, mai in fata, ramas liber prin nu stiu ce intamplare minunata…
omu’ de langa mine avea temperament de border collie; asa ca, in absenta unei turme de adunat, s-a apucat de cantat la o claviatura invizibila, de gesticulat in toate directiile, de dirijat molto allegro agitato, apoi si-a indreptat coloana lunga de un metru douazeci, a purtat in soapta o discutie aprinsa cu un conlocutor inexistent, a batut cu putere ritmul in genunchii ososi, imensi, ca niste ceaune ascunse sub blugi, a pufnit admirativ pe nari, s-a ridicat pe jumatate si s-a trantit la loc in scaun, si-a luat capul in maini si l-a rotit mai intai la stanga, apoi la dreapta…
la sfarsit, a sarit in picioare ca un arc, si-am fost uimita ca nu l-am auzit strigand: “bine baieti, aveti o bere!”
Spectacolul coregrafului Hamid Ben Mahi e o extensie interdisciplinara a culturii hip-hop, cu proiectii, monologuri, dans… care vorbeste despre discriminare, maturizare, selectie a propriului sistem de valori, constructie a sinelui. S-a intamplat aseara la Luceafarul, poftim si voua o feliuta.
PS e primul post pe noul teren de joaca si trebuie sa-i multumesc Dianei din Iuchei pentru ca mi-a mutat aici gandurile, panglicile, visele, mingile
ori eu mi-am supraestimat toleranta, atunci cand mi-am zis ca nu ma sochez prea usor, ori cine-a pus eticheta asta s-a plictisit la jumatatea filmului si-a plecat la culcare, astfel incat n-a vazut momentul in care Osbourne Cox il impusca pe patronul salii de fitness pe motiv ca reprezinta prostia impotriva careia luptase toata viata, si pentru ca bietul nefericit e doar ranit si incearca sa scape, ii crapa capul c-o bardita
Desi absurdul e la el acasa, ca si in Barton Fink, Fargo si Big Lebowski, Burn After Reading nu-i o capodopera, mai ales daca astepti mult de la filmele noir, iar Ethan si Joel Coen cu siguranta au fixat deja standardele ceva mai sus…
Teddy’s rolling now most every night
Skatin’ backwards at the speed of light
He’s changed in a thousand little ways
He’s changed yes indeed
You know he’s movin’ on metal yes he’s
Hanging tight with the Jack of Speed
Sheena’s party there’s a case in point
That right wing hooey sure stunk up the joint
He’s gone he walks through the old routines
But he’s gone guaranteed
He may be sittin’ in the kitchen, but he’s
Steppin’ out with the Jack of Speed
You maybe got lucky for a few good years
But there’s no way back from there to here
He’s a one way rider
On the shriek express
And his new best friend is at the throttle more or less
He can’t hear you honey – that’s alright
Pack some things and head up into the light
Don’t stop – he’ll be callin’ out your name
But don’t stop when you hear him plead
You better move now little darlin’ or you’ll be
Trading fours with the Jack of Speed
Guardo a Julio Cortazar dentro de mi alma, aunque algunos de sus cuentos me enfrian y me dan miedo, por insinuarse en el subconsciente y crear alli lugares y acontecimientos tan inexistentes como verosimiles pero, para mirar mas alla de los fantasmas y simbolos, para destacar al humor triste propio al Sur (me estoy refiriendo solo al continente sur-americano y surrealista) hay que dirigirse a Marquez.
Il pastrez pe Julio Cortazar in suflet, desi unele dintre povestirile lui ma iau cu fiori si ma fac sa-mi fie teama, pentru ca se insinueaza in subconstient si creaza acolo locuri si intamplari pe cat de inexistente pe atat de verosimile dar, pentru a privi dincolo de fantasme si simboluri, pentru a distinge umorul trist propriu Sudului (si ma refer strict la continentul sud-american si supra-realist – aici era un joc de cuvinte care s-a dus naibii) trebuie sa te orientezi spre Marquez.
Hace unos dias he dado con el final de una pelicula de Uruguay, cuyo nombre me queda desconocido (que lastima, como cualquier otra informacion sobre este pais, salvo el nombre de la capital, y esto por ser una ignorante).
Acum vreo cateva zile am dat peste sfarsitul unui film uruguayan, al carui nume mi-a ramas necunoscut (ce pacat, ca si orice alta informatie despre tara asta, in afara de numele capitalei, si asta de ignoranta ce sunt).
Se trata de un hombre que espera la visita del papa Juan Pablo el Segundo en su pueblo envuelto en pobreza y suena con arrancarse de la miseria, no gracias a la bondad divina que se hubiera derramado sobre su familia como una consecuencia de la visita del emisario de Dios, sino aprovechandose de la multitud de los peregrinos, que el se finge que todos van a comer mucho y por supuesto van a necesitar un retrete elegante y limpio…
E vorba despre un om care asteapta vizita papei Ioan Paul al II-lea in satul sau cufundat in saracie si viseaza sa se smulga din mizerie, nu datorita bunatatii divine care s-ar fi revarsat ca o consecinta a vizitei trimisului Domnului, ci folosindu-se de multimea de pelerini, despre care-si inchipuie ca vor manca mult cu totii si vor avea nevoie de-o buda, eleganta si curata…
Asi que el tio se pone a conseguir el dinero que no tiene y empieza a construir el mejor excusado visto alguna y otra vez en su pueblo y a instruir a su hija y a su mujer en cuanto al comportamiento que deben ostentar ante los visitantes.
Asa ca omu’ se-apuca sa faca rost de banii pe care nu-i are si incepe sa construiasca cel mai grozav WC care s-a vazut vreodata in satul lui si sa-si instruiasca fata si nevasta in ceea ce priveste felul in care trebuie sa se comporte cu vizitatorii.
Trabaja como si fuera fuera (sic!) de la cabeza, la puerta del excusado es mejor que la de la casa, el gran dia llega, pero al pobre tio todavia le falta el dinero para el vaso de porcelana, debido al hecho de que su “protector” tarda en prestarle la plata porque no le gusta que nadie sea independiente y logre algo por si mismo.
Munceste de parca si-ar fi iesit din minti, usa de la buda e mai buna decat cea pe care-o are la intrarea in casa, vine ziua cea mare, dar bietului om inca ii lipsesc banii pentru vasul de portelan, deoarece “protectorul” sau intarzie sa-i imprumute banii, pentru ca nu-i place ca cineva sa fie independent si sa realizeze ceva pe cont propriu.
Finalmente, cuando llega con el trofeo, casi muerto con el esfuerzo, el discurso del papa ha terminado y la gente ya esta dispersandose.
In sfarsit, cand soseste cu trofeul, aproape mort de oboseala, discursul papei s-a terminat si lumea deja a inceput sa se imprastie.
Como siempre en el Sur, la desesperacion y la risa hacen juego, ningun milagro pasa y los perros hartos acaban por mirar con indiferencia a los montones de comida rancida, que los peregrinos ni pensaron en tocar.
Ca intotdeauna in sud, disperarea si rasul merg mana in mana, nu se intampla nicio minune si cainii satui sfarsesc prin a privi cu indiferenta gramezile de mancare stricata, pe care pelerinii nici n-au atins-o macar.
El fragmento de la pelicula me hizo acordarme de Macondo, la tierra fingida – representativa para el aislamiento y retraso surrealista de un continente entero – donde Jose Arcadio Buendia, el hombre con la mas viva imaginacion de todo el pueblo, siempre desenganado con el fracaso de sus experimentos pero siempre dispuesto a continuar, esperaba a un gitano que respondia al nombre de Melchiade, para enterarse de las ultimas invenciones de una epoca atemporal…
Bucata de film m-a facut sa-mi amintesc de Macondo, pamantul imaginat – reprezentativ pentru izolarea si intarzierea supra-realista a unui intreg continent – unde Jose Arcadio Buendia, omul cu imaginatia cea mai debordanta din tot satul, mereu dezamagit de esecul experimentelor sale dar mereu dispus sa continue, astepta un tigan care raspundea la numele de Melchiade, pentru a se informa cu privire la ultimele inventii ale unei epoci atemporale…
PS Dragele mele,
Sunt sigura ca ati inteles in mare, chiar daca n-ati facut facultatea de telenovele
As vrea sa fi stiut un loc unde problemele de limba (spaniola) sunt chestiuni minore si toata lumea se intelege din priviri :P, cu toate astea cea mai mare parere de rau e ca nu stiu mai multe limbi, ca sa am un teren de joaca si mai mare, pentru ca blogu’ asta e parcul meu (linkul il atasez la status din pura vanitate), in care expun ce-mi fata mintea, in ce limba ma simt libera sa ma exprim in momentul respectiv.
Cat despre public, tinta nu exista, dar vorba lui Marin Sorescu, “unde dai acolo crapa”…
