javruletz

Mi-a placut Biedermann si incendiatorii si m-am bucurat grozav cand mi-a cazut in mana un volum de Max Frisch.

Iata un fragment. Hhmmm… Ma-ntreb, oare ce-o fi vrut sa spuna cu povestea asta? 😀

[…] Isidor era farmacist, asadar, un om constiincios, care nu castiga rau, tata de familie si barbat in floarea varstei, si nu mai trebuie sa subliniem ca Isidor era un sot credincios. Cu toate acestea nu suporta sa fie intrebat unde a fost. Se infuria teribil, in sinea lui, fireste, pe dinafara nu se observa nimic. Nu merita sa se certe pentru atata lucru, caci in fond, cum am zis, avea o casnicie fericita. Intr-o frumoasa vara au plecat in calatorie, asa cum era moda atunci, spre Mallorca, si facand abstractie de vesnicele ei intrebari, care in sinea lui il enervau, totul a mers cat se poate de bine. Isidor putea deveni de-a dreptul tandru cand era in concediu. Frumosul Avignon i-a umplut de incantare; mergeau fericiti brat la brat. Isidor si sotia sa, pe care trebuie sa ne-o inchipuim ca pe o persoana foarte dragalasa, erau casatoriti exact de noua ani cand au sosit la Marsilia. Marea Mediterana stralucea ca o reclama. Spre supararea sotiei sale, care se imbarcase deja pe vaporul de Mallorca, Isidor porni in ultima clipa sa mai cumpere un ziar. A facut-o, poate, din pura incapatanare impotriva vesnicelor ei intrebari. Dumnezeu stie ca nu se gandise la nimic, ca orice barbat, voia pur si simplu sa hoinareasca si el un pic inainte de plecarea vaporului. Din pura incapatanare, cum am mai spus, se adancise in lectura ziarului frantuzesc, si in timp ce sotia sa se indrepta deja spre exotica Mallorca, Isidor se trezi si el, speriat de mugetul sirenei; dar iata ca, ridicand ochii din ziar, constata ca nu se afla alaturi de sotia sa, ci pe un cargobot destul de jegos, supraincarcat cu oameni in uniforme galbene, care se pregatea si el de plecare. Tocmai se desprindeau odgoanele mari. Isidor mai apuca sa vada digul care se departa. N-as sti sa spun daca Isidor si-a pierdut la scurt timp dupa aceea cunostinta din pricina arsitei criminale sau sau a uppercut-ului unui sergent francez; in schimb, indraznesc sa sustin cu fermitate ca Isidor, farmacistul, a avut o viata mult mai grea in Legiunea straina decat la el acasa. De evadare nu putea fi vorba. Fortul galben, unde Isidor a fost instruit barbateste, statea singur in desertul ale carui apusuri a invatat in schimb sa le aprecieze. Fireste ca uneori se gandea la sotia sa, cand nu era prea obosit, si i-ar fi scris cu siguranta, dar corespondenta era interzisa. Franta continua sa lupte impotriva pierderii coloniilor sale, asa ca Isidor a ajuns sa colinde prin lume, cum nici nu si-ar fi inchipuit. Uita de farmacia sa, se-ntelege, cum altii uita de trecutul lor criminal. Cu timpul, Isidor uita chiar si de dorul de tara care, conform scriptelor, ii era patrie, iar peste ani de zile, cand intr-o frumoasa dimineata, Isidor a pornit prin poarta gradinii, barbos si uscativ cum era, cu casca coloniala sub brat, pentru ca vecinii casei sale proprietate particulara, care il credeau pe farmacist mort, sa nu se tulbure prea tare din cauza aparitiei sale oricum neobisnuite, vizita aceasta n-a reprezentat decat un act de pura cumsecadenie din partea lui; fireste ca avea si centura cu revolverul la el. Era duminica dimineata, ziua de nastere a sotiei sale, pe care, cum am mai spus, o iubea, chiar daca in toti acesti ani nu i-a scris o carte postala. Sovai o clipa, cu ochii la casa neschimbata, cu mana inca pe poarta gradinii care, neunsa, scartai ca de obicei. Cinci copii, vadind cu totii o oarecare asemanare cu el, dar cu totii cu sapte ani mai mari, asa incat vederea lor il uimi, strigara inca de departe: Taticu’! Nu mai exista cale de intoarcere! Si Isidor pasi inainte, ca un barbat calit in lupte grele ce era, si sperand ca iubita lui sotie, in caz ca era acasa, nu-i va cere socoteala. Urca agale peste gazon, ca si cum s-ar fi intors ca de obicei de la farmacie si nu din Africa si Indochina. Sotia lui sedea fara grai sub o umbrela de soare noua. Purta de asemeni un capot incantator pe care Isidor nu-l mai vazuse niciodata. O servitoare, si ea noua, aduse imediat o ceasca pentru domnul barbos despre care presupuse fara nici o urma de sovaiala sau de dezaprobare ca era noul prieten al casei. E racoare prin partile astea, zise Isidor, lasandu-si manecile suflecate in jos. Copiii erau fericiti sa se poata juca cu casca coloniala, ciondanindu-se, fireste, iar cand a sosit si cafeaua aburinda, idila era completa, duminica dimineata cu zvon de clopote si tort. Ce altceva si-ar fi putut dori Isidor! Fara sa tina cont de noua servitoare care tocmai aseza tacamul, Isidor o cuprinse pe sotia sa in brate. Isidor! spuse ea, nemaifiind in stare sa toarne cafeaua, asa incat musafirul barbos trebui s-o faca el insusi. Da? intreba el plin de tandrete umplandu-i si ei ceasca. Isidor! unde ai fost atata timp? Barbatul, pe moment naucit, puse ceasca jos; pur si simplu nu mai stia ce inseamna sa fii casatorit, si se posta in dreptul unui trandafir cu mainile in buzunarele pantalonilor. De ce n-ai scris macar o carte postala? intreba ea. La care el le smulse copiilor uimiti casca coloniala, si-o aseza cu un gest scurt si rutinat pe propriul cap, ceea ce avea sa lase o impresie de nesters copiilor, taticul purtand casca coloniala si toc de revolver, toate adevarate si chiar vizibil uzate printr-o indelungata folosinta, iar cand sotia sa ii spuse: Zau, Isidor, asa ceva n-ar fi trebuit sa faci!, Isidor simti ca se saturase pana peste cap de caminul indragit […]